Stația Spațială Internațională

Stația Spațială Internațională (abreviat SSI; în engleză The International Space Station, ISS) este o stație spațială experimentală aflată pe orbită. Ea poate servi ca spațiu locuibil pentru un echipaj, post de comandă pentru operații pe orbită în jurul Pământului și ca port de întâlnire și acostare pentru mici nave spațiale. Scopul pentru care este construită este studiul efectelor microgravitației și a menținerii vieții în spațiu și ca platformă de observație astronomică și a Pământului. Fiind plasată pe orbită la o altitudine ce variază între 320 km și 450 km, este o structură artificială din spațiu care poate fi văzută cu ochiul liber de pe Pământ, sub forma unui punct stalucitor, imediat dupa apusul soarelui sau inainte de rasarit.

Stația Spațială Internațională este un proiect la care participă cinci mari agenții spațiale: NASA (Statele Unite ale Americii), RKA (Rusia), JAXA (Japonia), CSA (Canada) și ESA (o asociație de mai multe țări europene).

Istoric

Între anii 1963 - 1966 s-a folosit experiența câștigată în cadrul programului Apollo pentru a concepe o stație spațială pe orbita terestră, care să fie locuită permanent de un echipaj și care să permită activități de laborator, observații astronomice, operații de montaj, și să fie depozite de piese, întreținere, nod de transport și legătură.

În anii 1970 au fost lansate șase modele de stații de tip Saliut și Laboratorul Skylab, lansat pe orbită în data de 14 mai 1973 cu ajutorul unei rachete Saturn V modificate, din care doar primele două etaje serveau la propulsie, al treilea fiind înlocuit cu stația propriu-zisă.

În aprilie 1983 președintele SUA Ronald Reagan cere NASA să conceapă proiectul unei stații spațiale, iar în data de 25 ianuarie 1984, în Discursul despre starea uniunii anunță intenția de a fi construită, prin colaborare internațională. Costurile sunt estimate la opt miliarde de USD. În 27 iulie NASA înființează în acest scop un birou de studii.

În data de 31 ianuarie 1985 Agenția spațială europeană (ESA) aderă la proiect, urmată în 16 aprilie de Canada și în 9 mai de Japonia. Explozia navetei Challenger în 28 ianuarie 1986 amână planurile NASA și duce la o revizuire completă a programului spațial. În 20 august sunt terminate noile planuri, costurile fiind evaluate la 12,2 miliarde USD. În 1987, reevaluările succesive ale NASA și ale Academiei Naționale de Științe (engleză National Academy of Sciences) estimează costurile la 25 - 30 miliarde USD.

În 16 iulie 1988, președintele Ronald Reagan botează stația spațială cu numele de Freedom (română Libertatea), însă în acestă variantă stația nu va fi construită niciodată.

În 1993 administrația Clinton invită Rusia să participe la un proiect revăzut, bazat pe planurile stației Freedom și a stației rusești Mir 2, care trebuia să urmeze stației spațiale Mir, proiect redenumit Alpha. În februarie președintele Bill Clinton cere NASA reducerea drastică a costurilor, ceea ce duce la o nouă concepție. Americanii consideră că marea experiență a rușilor în domeniul misiunilor lungi la bordul stațiilor spațiale îi va feri de repetarea costisitoare a erorilor strategice sau tehnice. Raportul US General Accounting Office (GAO) estimează reducerea costurilor prin colaborare de la 19,4 miliarde USD la 17,4 miliarde. În 16 decembrie NASA și Agenția Cosmică Rusă (rusă Rousskoye Kosmitcheskoye Agentsvo) (RKA), încheie un acord privind 10 zboruri ale navetei spre stația spațială Mir, iar în data de 23 iunie 1994 NASA este de acord cu plata unei sume de 400 de milioane USD.

În 13 iunie 1995 costurile sunt estimate la 93,9 miliarde USD, dintre care 50,5 miliarde pentru zborul navetelor. Între 1995 - 1998 sunt efectuate câteva zboruri în care 11 astronauți americani acumulează 975 de zile la bordul stației Mir. Navetele americane acostează de nouă ori la Mir și aduc oameni, materiale si provizii necesate vieții.

În 14 octombrie 1997 Brazilia aderă la proiect, iar în 11 ianuarie 1998 15 națiuni semnează la Washington, DC un acord pentru construirea stației. Actual, 16 națiuni participă la proiect: SUA, 11 state din Europa (Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, Italia, Norvegia, Olanda, Regatul Unit, Spania, Suedia), Canada, Japonia, Brazilia și Rusia.[16] Deoarece rușii consideră denumirea „Alpha” nepotrivită, considerând că ei sunt cei care au creat prima stație spațială, stația este denumită simplu Stația Spațială Internațională (engleză International space station) (ISS).

În 20 noiembrie 1998 este lansat pe orbită de la cosmodromul Baikonur primul element al SSI, modulul Zarea (română Zorile), cu ajutorul unei rachete Proton.

Statia spatiala internationala a fost asamblata progresiv, de-a lungul anilor, fiind adaugate alte 14 module presurizate, astfel incat in prezent statia spatiala ocupa dimensiunea unui teren de fotbal si constitue cea mai complexa constuctie tehnica realizata vreodata de umanitate. Odiseea SSI va continua inca cel putin un deceniu, finantarea acesteia fiind deja asigurata pana in anul 2024.

Expediții și misiuni



În limbajul NASA, prin expediție se înțelege rămânerea unui echipaj la bordul ISS o perioadă de timp mai îndelungată, în timp ce prin misiune se înțelege un zbor al unei nave (navetă sau navă Soiuz), fără ca echipajul să rămână pe ISS între două sau mai multe misiuni.

Până în prezent (decembrie 2015) au avut loc 45 expediții pe SSI, prima începând în 31 octombrie 2000 prin sosirea pe SSI a doi cosponauti rusi si a unui american. În tot acest interval SSI a fost locuită neîntrerupt de un echipaj format din 2-8 persoane. Incepand cu anul 2009, datorita exinderii spatiului locuibil, SSI este populata permanent de 6 astronauti, dintre care 3 rusi, doi americani si un japonez sau un european.

Componentele ISS

SSI este alcatuita din 14 module presurizate cu un volum total de circa 1000 metri cubi. Modulele sunt laboratoare, compartimente de acostare, sasuri, compartimente pentru echipaj, spații de înmagazinare. Fiecare modul a fost lansat pe orbită de o navetă spațială, o rachetă Proton sau o rachetă Soiuz. Actual, asamblarea statiei spatiale este aproape terminata, in viitorul apropiat urmeaza sa fie adaugate sau inlocuite cateva module de andocare, fara insa a se mai schimba esential structura SSI.

În afară de modulele presurizate ISS cuprinde o structură lungă, obținută prin integrarea unor segmente aduse separat. Structura cuprinde patru segmente de panouri solare principale, două la tribord (engleză starboard) S3/4 și S5/6 și două la babord (engleză port) P3/4 și P5/6. Tot pe această structură este un segment de montaj și întreținere care dispune în acest scop de brațul Canadarm2 dar și o serie de componente care furnizează curent electric și participă la montarea și întreținerea stației.

Comunicatiile radio la bordul ISS

In interiorul Stației Spațiale Internaționale comunicatiile sunt extrem de importante, echipamentele radio primare folosind protocoale criptate si relee satelitare geostationare care asigura o comunicatie permanenta cu ISS, precum si conexiunile Internet inclusiv deasupra zonelor nelocuite cum ar fi oceanele. Suplimentar, din ratiuni de securitate (backup) dar si recreationale, la bordul ISS exista si echipamente de emisie-receptie clasice, pentru banda VHF (very high frequency), o banda utilizata curent de radioamatorii din toata lumea. In secventele video de mai jos din Expediția 25, comandantul Doug Wheelock a efectuat un tur de prezentare al segmentului rusesc al complexului, inclusiv naveta spatială Soyuz andocată acolo. Wheelock a prezentat apoi statiile radio, dupa care a conversat cu radioamatorii de pe Terra, folosind indicativul de apel american al SSI: "NA1SS". Data fiind viteza foarte mare a SSI, de circa 28.000 Km/h, astfel de legaturi radio sunt intotdeauna scurte, insa aduc satisfactii deosebite celor care le reusesc. Prin pregatirea lor, toti astronautii poseda indicative de radioamatori insa nu toti obisnuiesc sa contacteze Terra prin intermediul undelor radio directe. Unele expeditii sunt mai active decat altele, Doug Wheelock a fost unul dintre cei mai activi astronauti radioamatori la bordul ISS.